În căsuţa lui de pe marginea râului tumultos, umflat până la refuz de o ploaie grea, stătea bătrânul Barcagiu. Dormea, obosit de treburile grele de peste zi. Însă în mijlocul nopţii, voci gălăgioase îl treziră. Barcagiul auzi că erau călători care voiau să fie trecuţi peste apă. Ieşii afară și văzu două duhuri uriaşe ce pluteau pe lângă barca care stătea ancorată. Îi spuseră că sunt într-o grabă nebună şi că ar fi trebuit să fie deja pe partea cealaltă. Bătrânul barcagiu nu pierdu vremea. Debarcă şi cârmui de-a lungul curentului, așa cum îi era obiceiul. În timpul ăsta, cei doi străini sâsâiau şi pâlpâiau amândoi într-o limbă necunoscută, dar foarte iute, şi din când în când izbucneau într-un râs puternic. Țopăiau o dată pe marginea bărcii şi pe scaune, iar altădată pe fundul bărcii. „Se înclină barca!” strigă bătrânul, „Dacă nu staţi liniştiţi, se va răsturna! Staţi jos, domnii Duhuri!” Când auziră acest ordin politicos izbucniră într-un râs sănătos, îl batjocoriră pe bătrân şi
Goethe: Basmul Şarpelui Verde şi a domniţei Crin